Am evitat în mod deliberat să afirmăm că actuala criză ar fi una constituţională. Pe bună dreptate, ne confruntăm cu o criză politică, nu cu una constituţională. Dar ca să plasăm accentele cu o exactitate maximă, trebuie să menţionăm că, de fapt, ţara noastră este ostatica unei crize de voinţă politică.

În ultimele zile s-au pronunţat asupra acestui subiect o serie de oameni politici şi specialişti în drept. S-a ajuns până la aceea că unii factori importanţi de la Chişinău au început să promoveze cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună „nevoia” de a adopta, într-un termen record, o nouă constituţie. Ideea în sine nu este neapărat condamnabilă, dacă facem abstracţie de unele nuanţe edificatoare, pe care, însă, nu le poate neglija nici un om responsabil şi suficient de informat. Sperăm că insistenţele asupra „necesităţii unei noi constituţii” se vor dovedi, până la urmă, o simplă tactică bazată pe declaraţii, miza ei fiind determinarea comuniştilor să nu aprofundeze şi mai mult actuala criză politică, adică să-l voteze pe Marian Lupu la funcţia de preşedinte. Dacă, totuşi, intenţia de înlocuire a actualei Constituţii se va dovedi a fi serioasă, atunci vom fi nevoiţi să batem alarma. Or, dorinţa unora din actuala majoritate de a substitui actuala Constituţie cu alta nu vine din conştientizarea unei necesităţi obiective, ci din dorinţa să-şi asigure un confort maxim în activitatea lor politică. Acest tip de mentalitate periculoasă se bazează pe interesele politice ale unor grupări sau personalităţi şi rezultă din considerente efemere de conjunctură politică. Este amoral să se facă jocuri politice axate pe interese de grup, jonglându-se cu bazele fundamentale ale statului, numai pentru că majoritatea parlamentară nu poate convinge opoziţia comunistă să cedeze 8 voturi pentru alegerea candidatului AIE la funcţia de şef al statului.

Actuala constituţie nu este desuetă. Nici o probă contrarie concludentă nu a fost prezentată până în prezent. Doar incompetenţii şi incapabilii de coabitare în condiţii politice mai dificile recurg la ieşirea din impasul provocat de lipsa voinţei politice prin înlocuirea unei legi fundamentale cu alta. Aceste reflexe vădesc sindromul infantilismului politic. Actuala majoritate, fiind formată din partide foarte tinere, este marcată de o atitudine specifică copiilor, care vor să obţină totul, aici şi acum, fără a-şi pune problema consecinţelor. Oare nu înţelege domnul Ghimpu, de exemplu, că prin reducerea majorităţii necesare alegerii şefului statului (la simpla majoritate) deja se poate ameliora substanţial actuala stare din Parlament? Probabil, dumnealui nu înţelege. Dar ceilalţi?

Şi unii constituţionalişti recunoscuţi au aderat, cu părere de rău, la cursul de „reformă” constituţională al domnului Ghimpu. Am văzut că unii constituţionalişti se pronunţă pentru elaborarea textului unei noi Constituţii de către o comisie formată din specialişti şi politicieni. Potrivit lor, acest „proiect de Constituţie” ar urma să fie aprobat prin referendum, cu simpla majoritate a celor care se vor prezenta. Pentru a se asigura că planul le va reuşi, dânşii propun ca actuala majoritate să modifice Codul electoral, pentru a face posibilă validarea unei decizii prin simpla majoritate a alegătorilor care au participat la referendum. Această logică urmăreşte demolarea democraţiei reprezentative.

Schema propusă este vicioasă. Comisia constituţională plasată sub patronajul unui preşedinte interimar nu are mandatul deţinătorului suveran al puterii de stat să formuleze într-un document nou bazele fundamentale ale statului. „Aprobarea” unei astfel de „Constituţii” de către simpla majoritate a participanţilor la un eventual referendum, adică cu cca 25% din voturile alegătorilor, obiectiv vorbind, nu se va solda cu intrarea în vigoare a unei legi fundamentale marcată de o legitimitate mai mare decât cea a actualei Constituţii. Poporul nu va avea faţă de acest document sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt, deoarece o parte foarte importantă din societate, care încă îşi mai leagă toate speranţele de comunişti, va respinge noua „ordine constituţională”. Astfel se va accentua şi mai mult divizarea societăţii din Republica Moldova în două tabere ostile. Amintim că actuala Constituţie a fost votată de Parlament, deşi acesta nu avea împuterniciri constituante, cu o majoritate calificată - 2/3 din numărul total al deputaţilor aleşi. Lipseşte, în cazul actualei Constituţii, numai legitimarea populară.

Oare nu înţeleg cei necertaţi cu bunul-simţ din actuala majoritate parlamentară că logica procesului de definitivare a construcţiei constituţionale în Republica Moldova impune cu totul alte măsuri? Aceste măsuri presupun trei etape: 1) redactarea, de către o adunare legitimată corespunzător, a textului actualei Constituţii; 2) implicarea societăţii într-un proces de discuţii şi reflecţie asupra textului redactat al actualei Constituţii, proces care ar trebui să dureze doi sau trei ani şi 3) aprobarea textului redactat al Constituţiei în cadrul unui referendum, la care, prin activitatea lor responsabilă, partidele să asigure o prezenţă masivă.

În actuala situaţie AIE îi revine responsabilitatea procedării în spiritul logicii sănătoase de reformă constituţională. Actuala majoritate trebuie să-şi asume rolul de forţă care aduce în viaţa politică din Republica Moldova spiritul dreptăţii, responsabilităţii şi al corectitudinii.

La rândul său, opoziţia comunistă ar trebui să renunţe la logica schizoidală a satisfacerii cu orice preţ a veleităţilor egoiste de partid. Este cazul ca acest partid să-şi amintească cum au procedat deputaţii creştin-democraţi în 2005, atunci când au pus mai presus de confortul unei imagini imaculate interesul naţional şi dorinţa oamenilor, care au nevoie de o exercitare eficientă a actului de guvernare, nu de o clasă politică divizată până la absurd şi iresponsabilă.

Tabăra capabilă de a se ridica la nivelul responsabilităţii istorice care îi revine, va avea parte de veneraţia generaţiilor viitoare, dar şi dreptul moral de a guverna o perioadă cât mai lungă în Republica Moldova.

Criza politică din acest an s-a dovedit a fi, dintr-un anumit punct de vedere, benefică. Datorită acesteia, factorii de decizie de la Chişinău au sesizat că ceva nu este în ordine cu bazele constituţionale ale statului nostru. Totodată, în treacăt, trebuie să remarcăm şi faptul că Republica Moldova nu este singura ţară din Europa care la moment trece prin asemenea frământări.

Asupra necesităţii de revizuire şi de organizare mai eficientă a bazelor constituţionale s-au pronunţat deja politicienii, precum şi specialiştii în domeniu. Politicienii se pronunţă pentru „modificarea” unor norme, urmărind să facă mai comodă viaţa de deputat, de ministru sau de şef al statului. Pe de altă parte, oamenii de ştiinţă şi reprezentanţii unor ONG-uri au preferat să abordeze mai profund această chestiune, pornind chiar de la anul 1994, când a fost adoptată Constituţia Republicii Moldova.

Efortul intelectual îndreptat spre o reflecţie legislativă profundă pe marginea definitivării construcţiei constituţionale trebuie să ţină seama de o serie de aspecte esenţiale.

Democraţia constituţională are la bază o lege fundamentală, numită în cele mai multe state „Constituţie”. Acest act normativ fundamental, având diverse forme, este legea supremă a poporului şi a statului. Constituţia trebuie să emane de la deţinătorul suveran al puterii de stat. Poporul trebuie să aibă faţă de ea, precum spunea filosoful german Friedrich Hegel, sentimentul dreptului său şi al stării sale de fapt. Deci, procedura de elaborare a textului legii supreme, formularea ideilor fundamentale reflectate în articolele constituţiei, trebuie să fie una cu totul specială. De regulă, în vederea elaborării textului unei legi supreme şi votării acestui act normativ în lectură definitivă, se convoacă un for cu mandat special (adunare constituantă). Or, dacă se doreşte o democraţie constituţională, nu orice adunare este în drept să proiecteze un sistem constituţional, ci numai acel for căruia deţinătorul suveran al puterii de stat îi deleghează sarcina respectivă şi atribuţiile necesare îndeplinirii acestei misiuni. Mandatul acestui for expiră odată cu adoptarea şi publicarea constituţiei. Dar acest exerciţiu nu este suficient pentru edificarea unei democraţii constituţionale. Cum altfel, dacă nu prin aprobare în cadrul unui plebiscit naţional, o constituţie poate să capete valenţa emanaţiei deţinătorului suveran al puterii de stat?

În Republica Moldova, însă, în 1994, un parlament ordinar şi-a arogat rolul de adunare constituantă, votând legea fundamentală a ţării.

Nu dorim să acredităm ideea că actuala Constituţie este rea sub toate aspectele. Nici nu contestăm valoarea intrinsecă a tuturor normelor constituţionale, cu unele excepţii cunoscute de toată lumea. Susţinem ideea necesităţii revizuirii normelor din actuala Constituţie care pot conduce la crize constituţionale sau la blocaje instituţionale de proporţii şi de durată. Pe de altă parte, este necesară „corectarea” acelor norme fundamentale care înserează neadevăruri istorice şi ştiinţifice. Textul redactat şi îmbunătăţit al Constituţiei Republicii Moldova poate fi supus unui referendum, ca nimeni să nu-i mai conteste legitimitatea. Da, în 1994 o adunare constituantă era necesară. Dar Republica Moldova a ratat acest „tren” istoric. Acum este cazul să judecăm matur şi să nu facem alte gafe, fiind marcaţi de emoţii provocate de această pierdere irecuperabilă.

Legea supremă trebuie să ofere premise constituţionale pentru eficientizarea actului de guvernare. O constituţie bună instituie un cadru, un ansamblu armonios (nu un conglomerat haotic) de reguli-principii clare, îndreptate spre organizarea puterii de stat şi asigurarea păcii, dreptăţii şi a binelui comun. O constituţie bună în nici un caz nu va conţine norme străine de caracterul poporului şi, măcar aluziv, reflectă spiritualitatea şi moştenirea istorică a naţiunii. Însă, pentru a se ajunge la un asemenea rezultat, fie şi prin intermediul revizuirii textului actualei Constituţii, este necesar să se facă abstracţie de interesele personale sau de grup, de personalităţi şi de conjuncturi. Este amoral să se croiască o constituţie în funcţie de interesul de moment al cuiva, indiferent despre cine este vorba.

Personalizarea puterii este un pericol care, de asemenea, trebuie evitat. Republica Moldova nu are tradiţii democratice seculare şi nici o societate civilă puternică. Societatea noastră nu este imunizată împotriva unei eventuale derive autoritare. În acest, avem „norocul” de a trăi într-o republică parlamentară. Partidele politice, dar şi societatea, deja se obişnuiesc cu parlamentarismul. Acest sistem, încă departe de a fi eficient în Republica Moldova, mai are nevoie de îmbunătăţiri substanţiale.

Unii concetăţeni se pronunţă pentru revenirea la sistemul semiprezidenţial. Ei consideră că astfel va creşte ca pe drojdii importanţa alegătorilor. Fals. Un şef de stat ales prin scrutin universal poate oricând să devină factor de risc nejustificat pentru o majoritate parlamentară competentă. Este periculos să replasăm acest jucător pe arena electorală. Pentru a ne convinge, este suficient să urmărim cum la vecinii noştri, România şi Ucraina, blocajul instituţional şi criza politică au devenit reguli ale vieţii politice.

Norma constituţională care stabileşte o majoritate de trei cincimi necesară pentru alegerea Şefului statului trebuie revizuită. Constituţia trebuie să prevadă posibilitatea ca în cazul eşuării primei tentative (alegerea Preşedintelui cu 3/5 din numărul total de deputaţi), majoritatea necesară pentru această procedură să descrească. Dar cel mai simplu, şi mai practic, ar fi ca Legea fundamentală să prevadă pur şi simplu că Preşedintele se alege cu simpla majoritate a deputaţilor aleşi.

Preşedintele nu trebuie să dispună nici de posibilitatea să-i impună majorităţii parlamentare candidatul său la funcţia de prim ministru. Dimpotrivă, Şeful statului trebuie să desemneze candidatul majorităţii parlamentare. Or, în condiţiile în care poporul, prin voinţa sa exprimată în cadrul scrutinului, creează o majoritate parlamentară viabilă, căreia îi revine cea mai mare parte din responsabilitate, de ce ar trebui ca aceasta să depindă de eventualele „mofturi” politice ale Preşedintelui?

Germania s-a asigurat împotriva blocajelor instituţionale prin aşa numita „moţiune de cenzură constructivă”. În Germania guvernul poate fi demis numai dacă în Bundestag se constituie o majoritate care acordă vot de încredere altei componenţe a executivului. Acest mecanism funcţionează foarte bine în Germania. De ce nu l-am încorpora şi în sistemul constituţional din Republica Moldova?

Nu ne propunem să epuizăm într-un singur articol această temă vastă. Dorinţa noastră este ca toţi cei implicaţi, într-un fel sau altul, în acest proces, să contribuie la crearea unei atmosfere de discuţii sincere, fără intenţia periculoasă de a recroi bazele constituţionale în funcţie de unele circumstanţe efemere, precum sunt conjuncturile, interesele de grup, popularitatea unor personalităţi etc. Vom reveni.

OPOZIŢIA POPULISTĂ LIBERALĂ

între responsabilitate şi aparenţa bunei sale imagini

Opoziţia parlamentară liberală se zbate în aceste zile decisive între nevoia de a proceda responsabil şi tentaţia de a-şi menţine, cu orice preţ, buna imagine de operetă. Toţi înţeleg că în urma unor  alegeri anticipate, liberalii  vor obţine, în cel mai bun caz pentru ei, acelaşi număr de mandate în parlament. Comuniştii, chiar dacă vor înregistra un scor mai mic, au toate şansele să acumuleze suficiente voturi, care, exprimate în mandate de deputaţi, îi vor menţine ca majoritate parlamentară unipartinică. Dacă, eventual, după alegerile anticipate, le vor lipsi, să zicem, patru şi nu un singur mandat de deputat ca în prezent, situaţia politică parlamentară va fi în linii mari aceeaşi. Or, în aceste circumstanţe nu are importanţă numărul de voturi care îi lipsesc majorităţii pentru votarea preşedintelui dorit de aceasta. Contează cine are suficiente mandate pentru a constitui o majoritate parlamentară şi cui, ca urmare a scrutinului, îi revine responsabilitatea de a forma noul guvern. Provocarea căreia trebuie să-i facă faţă la această etapă grupările liberale nu va fi eliminată prin provocarea de către acestea a alegerilor anticipate.

În aceste condiţii nu putem să nu ne întrebăm care este miza opoziţiei liberale. În acelaşi timp, judecând lucrurile la rece, putem observa că încăpăţânarea cu care liberalii pedalează spre anticipate este edificatoare, vădind lipsă de maturitate politică, incapacitate de a dialoga civilizat cu oponentul politic, egoism şi populism excesiv. Această opoziţie nu poate face mize sănătoase. Prin critica de dragul criticii proferată la adresa majorităţii parlamentare, care, bineînţeles, nu este compusă din sfinţi şi imaculaţi, precum este şi compoziţia umană a liberalilor, se încriminează, de fapt, pe ei însăşi. Politicienii care se ghidează sincer de principii şi valori democratice nu au dreptul moral să renunţe orbeşte la dialog, oricât de dificil şi de neplăcut ar fi acesta. Aceasta cel puţin din considerentele că, astfel, „cei răi” din majoritate pot fi câtuşi de puţin „umanizaţi”, se crează un precedent demn de a fi aplicat în situaţiile critice viitoare iar lor, adică liberalilor, le-ar reveni paternitatea acestuia, precum şi pentru că în acest mod „bunii” şi „ireproşabilii” liberali ar face dovada unei înalte capacităţi de a face pedagogie politică publică, administrându-i întregii clase politice şi societăţii o veritabilă lecţie de comportament democratic exemplar. Dar pentru aceasta e nevoie de responsabilitate şi de maturitate politică, calităţi care le lipsesc, şi probabil le vor lipsi încă mult timp, liberalilor.

Este dreptul oricui să tindă spre debarcarea de la putere a comuniştilor prin metode democratice. Dar atâta timp cât aceştia întrunesc încrederea majorităţii populaţiei şi o reprezintă la nivel parlamentar, este lipsit de logică să antagonizezi excesiv relaţiile cu ei. Astfel nici o iniţiativă bună a opoziţiei nu va fi acceptată. Dialogul trebuie să fie un imperativ autoasumat de orice politician responsabil, măcar din respect pentru mulţii alegători care au votat altfel decât îşi doresc unii sau alţii. Orice politician care preţuieşte sincer valorile democraţiei parlamentare trebuie să respecte un principiul „opoiţia se pronunţă, majoritatea decide”. Prin compromiterea intenţionată a actului de guvernare şi prin sabotarea gestionării treburilor statului în condiţii de funcţionare normală a instituţiilor politice, numai democratizare şi apropiere de standardele europene nu ne servesc libaralii.

Liberalii, prin retorica lor electorală, precum şi prin comportamentul lor iresponsabil de după alegeri, au polarizat societatea excesiv şi într-o manieră de neînţeles pentru orice om cu bunul simţ nealterat. Că au făcut-o în deplină cunoştinţă de cauză este puţin probabil. Mai curând este vorba de rezultatul manifestării setei orbeşti de putere, lipsei de responsabilitate şi lipsei capacităţii de a prevedea consecinţele propriului comportament populist.

„Ştiind care este poziţia Bisericii creştine ortodoxe, catolice sau protestante, neoprotestante cu privire la masonerie, ne dăm seama că acesta este un flagel pentru societate, regretăm implicarea masivă a masonilor în viaţa publică. Şi o spun pentru că ei nu sunt capabili să-şi respecte promisiunile făcute faţă de alegători deoarece ei au alte angajamente cu mult mai serioase faţă de lojele masonice”, a subliniat Vaculovschi, care este sub numărul doi în lista electorală PPCD.

Recent, publicaţia “Flux” a anunţat că Partidul Liberal Democrat din Moldova promovează pe listele sale cel puţin doi membri ai Lojei masonice, Vladimir Filat şi Călin Vieru. Anterior, în Parlament a fost declarat despre apartenenţa la Masonerie a preşedintelui AMN, Serafim Urechean, şi prim-adjunctul acestuia, Veaceslav Untilă. Din lista candidaţilor AMN pentru funcţia de deputat mai face parte încă un reprezentant al Lojei, Iurie Colesnic, candidat de pe lista AMN sub numărul cinci.

Astfel, în viitorul parlament vor ajunge cinci reprezentanţi ai Lojei masonice. În parlamentul de legislatura curentă au fost doar doi deputaţi-masoni.

sursa: omg.md

Ghenadie Vaculovschi, preşedintele Asociaţiei juriştilor creştin-democraţi, răspunde întrebărilor lui Radu Bena

Obictivele PPCD după alegerile din aprilie: refacerea locurilor de muncă, o industrializare înţeleaptă, renaşterea satelor, consolidarea domeniului energetic